raulnecesar

eu: auzi, de ce am ajuns noi asa?
k.: because I was unhappy. remember
eu: nu mai stiam exact

am citit pe un site cu citate inteligente ca “the worst mistakes make the best memories” . wow, ce scuza draguta ca sa poti adormi mai repede si sa-ti deghizezi rictusul in zambet peste zi. mi-am facut o radiografie dentara zilele trecute si doamna de la aparat mi-a cerut sa inclestez dintii si apoi sa zambesc larg. nu am reusit din prima, desi era sa-mi crape maxilarele. cum sa strang din dinti si sa zambesc? am incercat a doua oara si mi-a iesit. bravo! probabil ca daca as mai fi continuat de cateva ori, nu as mai fi putut vreodata sa surad fara sa-mi inclestez maselele. cred ca asa e si cu greselile astea: daca le repeti, nu se transforma in amintiri, ci intr-un staus quo alarmant. asa ca mi-am propus sa evit toate oscar wilde-ismele si sa fac doar ce trebuie si ce conteaza, sa fiu cumpatat si drept. sa rationez in toate, dar mai ales acolo unde intotdeauna am plutit si implicit impiedicat: in indragostire. am incercat sa-mi ingrop scheletele fostelor relatii si sa ma impac cu cele ale partii – era sa zic adverse – care face aceleasi eforturi ca si mine. am incercat sa cer cat mai putin, sa fiu invizibil cand trebuie, sa nu sperii nici prin insistenta, nici prin absenta, sa-mi ascund teama sau entuziasmul, sa nu am proiectii, sa nu am interpretari paranoice sau sms-uri siropoase. sa nu fac nici o greseala, nici un gest de care as putea zambi cu indulgenta abia peste ani. de data asta sa nu fiu nici cu un pas in fata, nici cu unul in spate, sa fiu cum trebuie si cum am stabilit. numai ca pe drum am uitat de unde am plecat, nu am stiut intotdeauna sa citesc bine semnele, de bucurie nu m-am mai uitat pe geam si am accelerat si iar am ajuns iar la coperta a patra din “cautarea intermitenta” a lui eugen ionescu: “nu suntem stapanii evenimentelor ce se intorc impotriva noastra”.

in noaptea asta, in taxi, la radio, cher canta ceva patetic si ingrozitor, un cover dupa nazareth. cand i-am spus in gluma colegei care ma insotea ca ma concentrez sa nu sparg geamul cu capul, soferul a schimbat rapid postul si – guess what – tot cher se vaicarea, cu alta piesa, acelasi mesaj. de data asta am ascultat cantecul pana la capat si fuck, mi-am dat seama ca totul se reduce la un refren plin de clisee. da, nihilismul lui ionescu imi este cea mai dulce consolare ["irationalitatea este cu mult mai puternica decat rationalitatea: ne-o dovedesc anume comportamentul, erorile noastre. nu stim ce facem, credem a sti sau a putea face acte care ne-ar duce catre un tel - intoarcem spatele telului, facem ceea ce n-am fi voit sa facem, ajungem la contrariul a ceea ce erau scopurile dorintei noastre, ale sarmanei noastre vointe"] insa viata mea amoroasa incape iar intr-o piesa prostioara pop.

si de maine, nu-mi ramane decat sa fiu bland – pe Platon nu pot sa-l contrazic: “be kind for everyone you meet is fighting a hard battle”. But how can I meet myself?