oracol sau blog 31 ianuarie 2008
Posted by raul in dansul e normal la varsta mea, melancolii.Tags: skunk anansie
trackback
Eram prin clasa a treia cand am avut primul oracol. Pentru ca eram prieten cu o vecina dintr-a opta careia ii faceam rost de versuri de slagare (tarnscrise dupa ureche cu pretul a mai multor ace de pick-up), mi-a facut o favoare si mi-a compus ea un oracol. Eram tare mandru. Aveam intrebari simple si raspunsuri complexe: “ce muzica asculti?”( buna, Madona, Sandra, Michael Jacson), “pe cine iubesti?” (misterioasele initiale si ironicele pe mama), “cu ce echipa tii?”(Steaua, Dinamo, Minerul Lupeni),”ce actori preferi?”(Arnold S...,Bruce Lee, Cichi Chan), “ce este viata?”(un fir de ata, o lupta), “cine e idolul tau?”(aici nu imi amintesc nici macar un raspuns), “aveti o intrebare pentru stapanul oracolului”( e adevarat ca o iubesti pe A.S.?).
Pe langa raspunsul la intrebari, interogatul trebuia sa-si etaleze creativitatea pe cateva pagini de amintiri (Stop, pagina mea!), cu versuri, poze decupate din almanahuri si desene cu carioca. Nu o sa uit niciodata dedicatia facuta de vara-mea : Cand va trece Donald prin camera ta, trage-l de coada si nu ma uita si nici secretul ascuns de Alina S. dupa un colt de foaie indoit de trei ori si colorat cu rosu: I love you. Oao, imi amintesc pana si data de nastere a Alinei S: 2 februarie.
Nu mai am oracol din clasa a patra, in schimb mi-am facut blog unde scriu ce muzica ascult, ce carti citesc si la ce filme nu adorm. M-am maturizat al naibii de mult. Uite inca o piesa de reamintit:


sa stii ca ai dreptate. nu pricep atunci de ce unii [si nu sint putini] se incapatineaza sa compare bloguitul [completatul in oracol] cu jurnalismul. as vrea si eu sa ma lumineze cineva.
eee…sunt unii care se iau foarte in serios
hm… poate te-ar lumina cineva care si-ar da odata licenta aia, mai ales daca, in caz ca nu are tematica, iata ca ii oferi tu una: jurnalistu vs. blogaru
Mi-a placut articolul asta. Poate voi scrie si eu ceva legat de asta la mine pe blog. M-ai facut sa-mi amintesc de varsta aceea extraordinara la care orice lucru marunt pare univers. Azi o traim pe cea contrarie, la care pana si universul pare un lucru de nimic.
Ah, am uitat sa spun inainte de comentariul asta al meu “Stop, pagina mea!”
)
Minunat!
@ innuenda:
astept sa citesc amintirile tale