vantul, capsunaria si cartoful cel rar

Cititorul se plictiseste. E singur intr-o zi de sambata si nu prea stie ce sa aleaga: are mai multe carti pe raft din care vrea sa se infructe, dar nu stie ce s-ar potrivi azi, mai ales ca are de gand sa citeasca in parc. Se simte destul de nefericit, sa ia o carte sub brat, sa traverseze vizavi, sa se aseze pe o banca si sa inceapa o carte? Probabil ca va fi deranjat, nu se va putea concentra si se va intoarce repede acasa, dar cum nu-si gaseste locul, merita incercat. Alege cartea cu coperta cea mai colorata, dar cu multe pagini, si scris mic, in detrimentul romanului intunecos si scurt, pe care probabil l-ar rontai in doua ore. Cititorul nu stie daca vrea sa se autopedepseasca cu aceasta alegere  sau sa se ambitioneze ca trebuie sa mearga la drum si cu romane mai rubiconde, nu numai alaturi de filiformitati care-i incap in buzunarul de la spate. Nici nu-si prea bate capul, inhata cartea, trece strada, nu se aseaza pe prima banca disponibila, ca sa nu para un disperat, ci pe a doua si deschide cartea.

In jurul lui copiii mari se dau cu rolele, aia mici alearga dupa caini, sau cainii dupa ei, o fatuca scuipa seminte pe banca vecina, una vinde baloane si din fericire e muta, si peste toate astea bate vantul. Cititorul, friguros din fire (circulatie proasta, maini intotdeauna reci) spera ca va termina primul capitol in natura. Ca nu-i convine deloc adierea asta nesuferita. Deschide cartea si citeste:

„Cateodata, cele mai mici adieri de vant sunt doar rezultatul lesinat al unor furtuni furioase.”

Cititorul e putin umit de coincidenta si continua sa savureze despre insinuarea adierii de vant in tot felul de cotloane. Ii place, citeste pe indelete, savureaza fiecare fraza, simte puiul ala de vant la propriu.

Apoi in peisajul din roman apare un Pisicaine, exact in momentul in care langa tenisii cititorului incepe sa se gudure un catel a carei rasa nu se stie. Cititorul se uita in jur si dupa o pisica, sa fie tabloul desavarsit. Evident, ca nu o gaseste, se mai intampla minuni, dar nici chiar asa. De dragul unui Pisicaine virtual, si mai ales de dragul cititorului insusi, nu stim care ar fi primul animal care ar face compromisul de a-si insoti pasnic dusmanul la o plimbare prin parc: cainele sau pisica? Ramane de cautat raspunsul, voi pe cine ati paria? In fine, sa revenim la carte.

Cititorul face cunostinta cu capsunaria bufniteti Kalipoi – o minunatie ce se petrece in capsunarie. Sarmana bufnita e cam nefericita cu excesul ala de capsuni care-l face pe cititor sa saliveze, si cu pasiunea ei pentru cartofi care inspira mila:

„Cartoful este o raritate pe aici, ofta Kalipoi, aprobata cu tristete din cap de catre Fantoma. Tin cativa in camara pentru oaspetii mai de seama.”

Cititorul isi aminteste ca in dimineata aceea, cand a fost la piata, a vazut cartofi pe care i-a ignorat complet. A vazut si capsuni, pe care a incercat sa le ignore( bugetul, etc). Acum nu mai poate. Termina primul capitol extaziat si in loc sa traverseze vizavi, acasa, face un ocol pe la piata si cumpara un kg de cartofi si o jumatate de kg de capsuni.

Ajunge acasa, se simte cam ridicol, ce-i drept, dar extrem de incantat.

Teodosie cel mic, de Razvan Radulescu, editura Polirom, 2006, e abia la inceput. Cititorul are de gand sa-l parcurga rar, in pauze, alaturi de alte momente in care savureaza capsuni, cartofi si… ciuperci (pentru ca a inceput si capitolul 2 unde se vorbeste de ciupercaria minotaurului Samoil).

Anunțuri

9 responses to “vantul, capsunaria si cartoful cel rar

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s