Category Archives: oameni pe langa care am trecut

refresh

sensul

„raule, de fiecare data cand ma uit in oglinda ma intreb cand a trecut asa timpul si ce am facut pana acum. pentru ca nu ma mai recunosc”. asa imi spunea un domn la vreo 60 de ani la care am stat acum cativa ani in gazda. de ceva vreme am inceput sa ma gandesc la el, mint, de fapt la intrebarea lui si azi cred ca am gasit un posibil raspuns pentru mine, cel care va fi (daca va fi) la 60 de ani. azi m-am vazut si m-am speriat. azi am muncit, am dat send si reply, am pus un smile si un :D. nu ma plang, I really love my work, doar ca atunci cand am facut o pauza m-am relaxat dand cate un like sau cerand unul. am dat attending la un event, doua. apoi am iesit din casa/birou, am mers la supermarket, pe tot drumul am chat-uit, am gasit un graffiti cool pe un zid, l-am fotografiat si am dat share. printre zarzavaturi am verificat sa vad cate likeuri primesc. intre timp mi-am verificat si news feed-ul sa raman informat in timp ce-mi aleg hartia igienica. la casa de marcat am facut o pauza sa scot banii.

mai tarziu ma vad cu un prieten intr-un bar. suntem amandoi cu telefoanele pe masa, vorbim, avem ce, dar la intervale regulate fiecare isi verifica care mailul, facebookul, twitterul sau alte cele. o zi obisnuita, cu intrebarile si raspunsurile obisnuite: te check-in-uiesc? azi, nu/m-am lasat/gata cu prosteala/de ce, nu, sunt si eu om, imi permit sa fiu stupid, dar fun. e doar o joaca sociala, nu e infantilism. dar e una extrem de serioasa pentru ca in momentul in care ai langa tine un prieten fara cont pe facebook il sfatuiesti serios sa intre in randul lumii. cum poti trai asa? un pas pana la „oare prietenii fara facebook ne sunt mai putin prieteni?”

acasa, din nou. eu singur si cu toate retelele sociale, mailurile, laptopul si telefonul –  am uitat gustul solitudinii. singuraticul a fost infrant pentru totdeauna. pozeaza si share-uieste paharul, imbucatura  – nu mai bei si manaci singur, chiar daca iti placea asa. atunci de ce dracu’ o mai faci? de ce lasi cartea din mana si iei telefonul sa dai scroll continuu, la infinit? de ce nu stai sa-l asculti pe prietenul de langa tine si te uiti sa citesti ce fac ceilalti 700 de pe facebook?

daca voi continua tot asa, stiu ce-mi voi raspunde la 60 de ani cand ma voi uita in oglinda: stiu cum a trecut timpul, stiu ce am facut: am dat refresh. la ce? asta nu vreau sa ma intreb ca nu cred ca as suporta vidul.

as vrea sa cobor.

ps. in timp ce scriam textul acesta,  a trebuit sa pun telefonul pe mute pentru ca ma perturbau mesajele.

Anunțuri

cele mai recente imagini ramase pe retina

un ea si un el. de mana, azi pe calea victoriei. tricoul lui are culoarea parului ei. ceva intre rosu si portocaliu. identic. nu am mai vazut asa ceva decat in colectiile de la depositphotos. ar fi misto sa fie doar o intamplare iar el sa nu fie atat de tamp incat sa-si asorteze tricourile cu coafura ei. sau mai stii, poate ca e asumata chestia si ii place. si sunt norocosi amandoi.

mama si fiu. la strand. el, la vreo 9 ani savureaza lipsa tatalui si se alinta cum numai in prezenta ei exclusiva o poate face. cand mama i se alatura in apa, toata lumea pare a lui. bucura-te oedipe cat mai poti ca nu stii ce te asteapta.

ea si ea. la piata. cumpara menta proaspata. am un feeling ca vor face mojito in casa. cam trist, daca e asa. par plictisite de tot – dar e plictiseala aia care vine din preaplin. le-as zambi, dar ele nu par genul.

buzele subtiri ale receptionerei-asistente care de fata cu pacientii murmura tcherere tche tche, tcherere tche tche, tcherere tche tche Gusttavo Lima e. amiba ce esti!

el si el. isi cauta un loc la o terasa. gesturi si haine identice. un incuiat ar spune ca-s frati. ma intreb cat timp le-a luat pana la coordonarea asta. si cine a luat mai mult de la cine? cine a cedat mai intai? si cine va pleca primul (sunt inca foarte tineri). oricum, alti norocosi.

chipul senin-exuberant al doamnei de la magazin cand imi recomanda berea cu 22 % alcool care expira taman in 2022. o sa revin.

tremurul usor al mainilor tale cand ti-ai aprins stangaci prima tigara. uitasem cat de sexy este vulnerabilitatea. uitasem ce caut.

vecinul meu cu o bucata de coliva, o lumanare si un colac in mana. bate la usa vecinilor sa dea de pomana pentru ca tocmai i s-a prapadit sotia. nu ii deschide nimeni, iar el se intoarce in casa stangaci si vulnerabil. candva, un norocos.


o seară trecută

primul gând: nici la lupeni nu mai găsesc așa călătorie în timp. mă așez entuziasmat – mai ales că fețele de masă în carouri sunt curate – și încerc să rețin toate detaliile. numărul chelnerilor îl atinge pe cel al meselor ocupate (vreo șase). ospătari pe stil vechi, cu mustăcioare și șervete care ies șmecherește din buzunare. cu țigările în mâini la masa lor speciala de unde se aud râsete (în rest lumea e cam tăcută). la trei mese diferite șed trei bărbați singuri, trecuți (da, ăsta e cuvântul potrivit): doi dintre ei au ochelarii sprijiniți pe vârful nasului și scriu concentrat la o sticlă (unul de vin, celălat de bere). al treilea doar fumează în sus, dar dă înțelegător, ușor și discret din cap când o aude pe corina chiriac într-un difuzor pe care nu-l dibuiesc: numai tu plictisit și ciudat, n-ai putut să reziști și-ai plecat. ce bine că am țigări! aș fotografia meniul unde scrie bufet, iar mai jos orar: luni-vineri. au nes cafe la 3.20 lei și coniac milcov la 3.70 lei. mâncarea vine după 2 (două) minute  – dar pentru comandă a trebuit să mergem noi la ospătarul care ne uitase la o țigară la masa lui de jurat (nu ne-a deranjat). înainte să plecăm ni se mai alătură un singuratic care deschide un ziar pe care nu-l recunosc. dar mă straduiesc și-mi dau seama ce e: revista magazin (nu-mi plac semnele de exclamare dar de data fac o excepție)!!! plecăm cu sentimentul că părăsim cercul poeților aproape dispăruți, cu un șlagăr pe măsură în boxe (și cu une autre histoire à te raconter):


firimituri

nu am dormit foarte bine, dar mă trezesc liniștit, pentru că oricum nu ăsta era scopul. e prea devreme și tac. când plec însă, devin agitat și simt nevoia să vorbesc cu prieteni dragi. sun, supăr (p1), încerc să împac (p2), amuz (p3). muncesc, ascult radio, încălzesc pastele rămase de duminica, ațipesc cu o bere la vh1, ies, beau două cosmo, povestesc, mă opresc la kaufland și înfulec patru mici, vin acasă, mailuri, iar înainte de somn mai e ceva de spus:

nu mai știu dacă ți-am răspuns că lucrurile vor rămâne astfel mereu și doar tu poți să te schimbi. iar daca vrei să modifici ceva nu trebuie să o mai lălăi, ci să tai din timp răul camuflat în bine comod și facil. ce va fi după, nu-ți va conveni complet pentru că 1. situația călâie se va transforma într-un duș al dracului de rece și 2. singurul lucru care va mai fi împărtășit va fi suferința, blah blah. (dar oare nu-i mai bine să te consume o acțiune/schimbare decât o eternă obișnuință pasivă ?)

m-a surprins ulterior ușurința cu care ți-am mărturisit  unele lucruri greșeli, aproape mândru. o să întelegi și tu mai târziu. și nu, nu e compromis sau resemnare, face parte din procesul de detașare pe care mă îndoiesc că cineva îl stăpânește complet.

și uite, am mai găsit ceva dintr-o carte care face apologia melancoliei: “pasiunea noastră pentru fericire indică o ură de rău augur pentru tot ceea ce crește, înflorește și apoi moare. (…) nu mi-ar plăcea să ne trezim într-o dimineată și să regretăm ce am făcut în numele bucuriei fără griji. nu mi-ar plăcea să coborâm din paturi și să pășim într-o lume golită de splendidele drumuri singuratice și de grandoarea hotelurilor dezolante, a geniilor aproape zdrobite și a poemelor lor frenetice. (…) dorim, în cele din urmă, să stăm treji târziu într-o noapte și, din capriciu, să privim oglinda din baie. în reflexie suntem martorii propriei noastre expresii. este, conchidem, mai degrabă tristă și îngrijorată. zâmbim larg și ne ferim rapid. ne întoarcem lent la aspectul normal și găsim frumusețe în propriii ochi ce reflectă inima frântă.” (eric g. wilson, împotriva fericirii, editura nemira, 2009) ușor patetic, dar destul de adevărat.


oare ce o fi

1. Dragostea?

– e atunci când mă suni și mă întrebi de ce nu te mai sun.  evident că îți întorc tâfnos întrebarea iar tu îmi închizi scuzându-te de deranj. după câteva minute, te sun înapoi, dar nu-mi răspunzi. urmează un schimb de mesaje dure, dar mult mai soft ca cele de pe vremuri. totul rămâne în aer știind că o să vorbim peste o zi, două, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (acum lipsește doar sexul de împăcare). e teribil de reconfortant să știi că orice ai omite sau ai spune, a ramas ceva necondiționat care nu poate fi șters.

2. Ura?

– o fi atunci când te ferești de mine? știu că m-am purtat cum am simțit – ca un nesimțit la vremea respectivă, dar nu eu ar trebui sa fiu cel care se ferește de tine? nu mie ar trebui să-mi fie jenă? uite că nu-mi este. și dacă fugi de mine și nu ai curajul unui eye contact, înseamnă că îmi dai dreptate.

3. Prietenia?

e atunci când începe cu o conversație lungă și plăcută și continuă cu sex într-un loc public (dar cultural, ca să păstrăm profunzimea).  prietenia înseamnă schimb de idei și de fluide dublată de reamintirea că suntem doar prieteni, să nu care cumva să avem așteptări. prietenia decurge firesc: deși abia ce ne-am cunoscut, vedem multe filme împreună, ne plimbăm ore în șir prin oraș, flirtăm, petrecem weekenduri și ne sărutăm autentic, ș.a., de parcă nu ne știm doar de câteva săptămâni. da, asta este prietenia în accepțiunea ei matură. i-aș spune prietenie, my ass.


alte imagini

aștept metroul. e iulie, vineri, aproape de ora 6, peronul plin, trenul întârzie să-i ducă acasă pe toți obosiții care acum devin răbdatori pentru că ajunul weekendului are darul omenesc de a calma. vine metroul, se umple până la sufocare. caut strategic un loc din care să nu fiu nevoit să văd/miros nici o subsuoară sau să ating vreun strat superior de epidermă. trenul pleacă, în căști îmi cântă doar mie muzica, stau nemișcat, mă gândesc la marea ce va să vină (sau să vin eu la ea, de fapt) și privesc. cefe, păr strâns (din fericire), cămăși și tricouri nedezlipite de piele. mai jos, pe scaunele din raza mea vizuala (și în dreapta, și în stânga) sunt așezate doar femei. încruntate sau liniștite sau cu aer hotărât, privesc înainte fără să vadă aparent nimic. la un moment dat, par că își fac semne unele altora. una chiar murmură ceva, alta zâmbește, alta face un gest disprețuitor-nepăsător cu mâna. simt o rumoare, de parcă se pregătește un flashmob dispneic și-mi scot imediat căștile de pe urechi. se pare că un bărbat își vocalizează gândurile. nu foarte tare, nici foarte agasant,  doar propoziții scurte: e prea cald/de ce ne înghesuim așa/hai să coborâm/ce chestie.  ceilalți bărbați tac sau nu sunt interesați. doar doamnele încep un răspuns. una direct: dacă nu ești mulțumit, coboară. alta își arată compasiunea adresându-i-se necunoscutei de lângă ea: e doar bolnav. alta zâmbește de parcă revede un moment cand a trebuit sa-și dojenească soțul că a băut prea mult. altele două încep o conversație la care nu am cum să am acces.

dar brusc, bărbatul nu mai rostește nimic și intră în rândul celorlați tăcuți. rămâne doar schimbul de șoapte și de priviri al  femeilor, care de acum devine constant. cu marea ce va să vină în weekend, mi se arată o imagine în cap: pe o plajă, toți bărbații din vagon redevin băieții de odinioara și se joacă in liniste,  fac castele de nisip, se aruncă în gropi, etc  într-o inconștiență înșelătoare. ele, doamnele din vagon, rămân tot așa și veghează de undeva de la margine, dar îndeajuns de aproape ca să mai poată interveni, extrem de mândre, dar terifiate de certitudinea că atunci cînd ele nu vor mai fi, ei vor fi pierduți de-a binelea.


tot pentru ana…

…dar nu numai, în ordine relativ cronologică (dupa asta):

mi-ai sugerat că ar fi bine să încerc să vorbesc cu prietenii despre ce mă preocupă cu adevărat

apoi tu mi-ai cerut să tac, să nu-ți spun rezidurile mele. ți-am zis că ești printre puținii cărora le pot destăinui orice, dar de acum cred că nu o mai pot face

tu ai început să plângi când ți-am spus și mi-am dat seama că unele lucruri ar trebui să le țin doar pentru mine

tu m-ai sunat ca să-mi auzi vocea și nici nu bănuiești cât de bine ai ales momentul, din nou

tu mi-ai zis la revedere și am înțeles. asta e, uneori pot atât de puțin, dar nu mă mai pot simți vinovat pentru asta

mi-ai spus sa nu mă aștept la îndrăgosteli, dar exista o regulă, o definiție sau o încadrare pentru asta?

m-ai mustrat că am uitat sa te anunț că nu mai plec la mare, că-mi trimiteai cadoul 🙂

iar tu mi-ai spus că ai pierdut iubirea, dar ai câștigat liniștea. și m-am gândit că greșești, că astea două ar trebui să fie egale, apoi ți-am dat dreptate, apoi am băut vin împreună si totul a devenit același lucru.

truth is, everybody is going to hurt you; you just gotta find the ones worth suffering for (bob marley)