o seară trecută

primul gând: nici la lupeni nu mai găsesc așa călătorie în timp. mă așez entuziasmat – mai ales că fețele de masă în carouri sunt curate – și încerc să rețin toate detaliile. numărul chelnerilor îl atinge pe cel al meselor ocupate (vreo șase). ospătari pe stil vechi, cu mustăcioare și șervete care ies șmecherește din buzunare. cu țigările în mâini la masa lor speciala de unde se aud râsete (în rest lumea e cam tăcută). la trei mese diferite șed trei bărbați singuri, trecuți (da, ăsta e cuvântul potrivit): doi dintre ei au ochelarii sprijiniți pe vârful nasului și scriu concentrat la o sticlă (unul de vin, celălat de bere). al treilea doar fumează în sus, dar dă înțelegător, ușor și discret din cap când o aude pe corina chiriac într-un difuzor pe care nu-l dibuiesc: numai tu plictisit și ciudat, n-ai putut să reziști și-ai plecat. ce bine că am țigări! aș fotografia meniul unde scrie bufet, iar mai jos orar: luni-vineri. au nes cafe la 3.20 lei și coniac milcov la 3.70 lei. mâncarea vine după 2 (două) minute  – dar pentru comandă a trebuit să mergem noi la ospătarul care ne uitase la o țigară la masa lui de jurat (nu ne-a deranjat). înainte să plecăm ni se mai alătură un singuratic care deschide un ziar pe care nu-l recunosc. dar mă straduiesc și-mi dau seama ce e: revista magazin (nu-mi plac semnele de exclamare dar de data fac o excepție)!!! plecăm cu sentimentul că părăsim cercul poeților aproape dispăruți, cu un șlagăr pe măsură în boxe (și cu une autre histoire à te raconter):

Anunțuri

firimituri

nu am dormit foarte bine, dar mă trezesc liniștit, pentru că oricum nu ăsta era scopul. e prea devreme și tac. când plec însă, devin agitat și simt nevoia să vorbesc cu prieteni dragi. sun, supăr (p1), încerc să împac (p2), amuz (p3). muncesc, ascult radio, încălzesc pastele rămase de duminica, ațipesc cu o bere la vh1, ies, beau două cosmo, povestesc, mă opresc la kaufland și înfulec patru mici, vin acasă, mailuri, iar înainte de somn mai e ceva de spus:

nu mai știu dacă ți-am răspuns că lucrurile vor rămâne astfel mereu și doar tu poți să te schimbi. iar daca vrei să modifici ceva nu trebuie să o mai lălăi, ci să tai din timp răul camuflat în bine comod și facil. ce va fi după, nu-ți va conveni complet pentru că 1. situația călâie se va transforma într-un duș al dracului de rece și 2. singurul lucru care va mai fi împărtășit va fi suferința, blah blah. (dar oare nu-i mai bine să te consume o acțiune/schimbare decât o eternă obișnuință pasivă ?)

m-a surprins ulterior ușurința cu care ți-am mărturisit  unele lucruri greșeli, aproape mândru. o să întelegi și tu mai târziu. și nu, nu e compromis sau resemnare, face parte din procesul de detașare pe care mă îndoiesc că cineva îl stăpânește complet.

și uite, am mai găsit ceva dintr-o carte care face apologia melancoliei: “pasiunea noastră pentru fericire indică o ură de rău augur pentru tot ceea ce crește, înflorește și apoi moare. (…) nu mi-ar plăcea să ne trezim într-o dimineată și să regretăm ce am făcut în numele bucuriei fără griji. nu mi-ar plăcea să coborâm din paturi și să pășim într-o lume golită de splendidele drumuri singuratice și de grandoarea hotelurilor dezolante, a geniilor aproape zdrobite și a poemelor lor frenetice. (…) dorim, în cele din urmă, să stăm treji târziu într-o noapte și, din capriciu, să privim oglinda din baie. în reflexie suntem martorii propriei noastre expresii. este, conchidem, mai degrabă tristă și îngrijorată. zâmbim larg și ne ferim rapid. ne întoarcem lent la aspectul normal și găsim frumusețe în propriii ochi ce reflectă inima frântă.” (eric g. wilson, împotriva fericirii, editura nemira, 2009) ușor patetic, dar destul de adevărat.


oare ce o fi

1. Dragostea?

– e atunci când mă suni și mă întrebi de ce nu te mai sun.  evident că îți întorc tâfnos întrebarea iar tu îmi închizi scuzându-te de deranj. după câteva minute, te sun înapoi, dar nu-mi răspunzi. urmează un schimb de mesaje dure, dar mult mai soft ca cele de pe vremuri. totul rămâne în aer știind că o să vorbim peste o zi, două, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat (acum lipsește doar sexul de împăcare). e teribil de reconfortant să știi că orice ai omite sau ai spune, a ramas ceva necondiționat care nu poate fi șters.

2. Ura?

– o fi atunci când te ferești de mine? știu că m-am purtat cum am simțit – ca un nesimțit la vremea respectivă, dar nu eu ar trebui sa fiu cel care se ferește de tine? nu mie ar trebui să-mi fie jenă? uite că nu-mi este. și dacă fugi de mine și nu ai curajul unui eye contact, înseamnă că îmi dai dreptate.

3. Prietenia?

e atunci când începe cu o conversație lungă și plăcută și continuă cu sex într-un loc public (dar cultural, ca să păstrăm profunzimea).  prietenia înseamnă schimb de idei și de fluide dublată de reamintirea că suntem doar prieteni, să nu care cumva să avem așteptări. prietenia decurge firesc: deși abia ce ne-am cunoscut, vedem multe filme împreună, ne plimbăm ore în șir prin oraș, flirtăm, petrecem weekenduri și ne sărutăm autentic, ș.a., de parcă nu ne știm doar de câteva săptămâni. da, asta este prietenia în accepțiunea ei matură. i-aș spune prietenie, my ass.


alte imagini

aștept metroul. e iulie, vineri, aproape de ora 6, peronul plin, trenul întârzie să-i ducă acasă pe toți obosiții care acum devin răbdatori pentru că ajunul weekendului are darul omenesc de a calma. vine metroul, se umple până la sufocare. caut strategic un loc din care să nu fiu nevoit să văd/miros nici o subsuoară sau să ating vreun strat superior de epidermă. trenul pleacă, în căști îmi cântă doar mie muzica, stau nemișcat, mă gândesc la marea ce va să vină (sau să vin eu la ea, de fapt) și privesc. cefe, păr strâns (din fericire), cămăși și tricouri nedezlipite de piele. mai jos, pe scaunele din raza mea vizuala (și în dreapta, și în stânga) sunt așezate doar femei. încruntate sau liniștite sau cu aer hotărât, privesc înainte fără să vadă aparent nimic. la un moment dat, par că își fac semne unele altora. una chiar murmură ceva, alta zâmbește, alta face un gest disprețuitor-nepăsător cu mâna. simt o rumoare, de parcă se pregătește un flashmob dispneic și-mi scot imediat căștile de pe urechi. se pare că un bărbat își vocalizează gândurile. nu foarte tare, nici foarte agasant,  doar propoziții scurte: e prea cald/de ce ne înghesuim așa/hai să coborâm/ce chestie.  ceilalți bărbați tac sau nu sunt interesați. doar doamnele încep un răspuns. una direct: dacă nu ești mulțumit, coboară. alta își arată compasiunea adresându-i-se necunoscutei de lângă ea: e doar bolnav. alta zâmbește de parcă revede un moment cand a trebuit sa-și dojenească soțul că a băut prea mult. altele două încep o conversație la care nu am cum să am acces.

dar brusc, bărbatul nu mai rostește nimic și intră în rândul celorlați tăcuți. rămâne doar schimbul de șoapte și de priviri al  femeilor, care de acum devine constant. cu marea ce va să vină în weekend, mi se arată o imagine în cap: pe o plajă, toți bărbații din vagon redevin băieții de odinioara și se joacă in liniste,  fac castele de nisip, se aruncă în gropi, etc  într-o inconștiență înșelătoare. ele, doamnele din vagon, rămân tot așa și veghează de undeva de la margine, dar îndeajuns de aproape ca să mai poată interveni, extrem de mândre, dar terifiate de certitudinea că atunci cînd ele nu vor mai fi, ei vor fi pierduți de-a binelea.


viitorul a sunat bine

branding pe frontul de est, de aneta bogdan, brandient, 2010

viitorul a sunat bine – aceasta este prima concluzie după ce am închis cartea anetei bogdan. de aceea simt nevoia să încep acest post cu sfârșitul retoric al cărții, cu esența unui capitol pe care autoarea a decis să nu-l mai includă – cel despre brandingul de tara.  dacă (pe scurt)  branding = valoare, reputație & certitudine, ce conținut real românesc ar putea umple acest brand?

branding pe frontul de est detaliază toate fețele brandingului, concepte și studii de caz.  aș încerca niște comentarii legate de unele brand story-uri, pentru că percepția mea de consumator e diferită în unele cazuri, însă cred că e mai potrivit să spun cu ce am ramas la final:

– paralela dintre diletantismul general românesc și lipsa unui branding/încadrarea lui la bonusuri în pachetele de marketing

– lipsa unui branding intern reprezintă una dintre cele mai mari capcane din orice corporație

– simplitatea e perfecțiunea. doar cei înțelepți sunt în stare să (se) simplifice, astfel încât să fie accesibili tuturor

– înțelepciunea nedublată de muncă e nerelevantă

– brandul personal înseamnă multă autocunoaștere

– un profesionist inteligent e preferabil unuia imaginativ

– coolnessul moare primul

– greșelile se pot repara mai ușor decât pierderea unor oportunitați

despre design, brand engagement, branding personal, poziționare & antreprenoriat vă recomand să citiți cartea.


tot pentru ana…

…dar nu numai, în ordine relativ cronologică (dupa asta):

mi-ai sugerat că ar fi bine să încerc să vorbesc cu prietenii despre ce mă preocupă cu adevărat

apoi tu mi-ai cerut să tac, să nu-ți spun rezidurile mele. ți-am zis că ești printre puținii cărora le pot destăinui orice, dar de acum cred că nu o mai pot face

tu ai început să plângi când ți-am spus și mi-am dat seama că unele lucruri ar trebui să le țin doar pentru mine

tu m-ai sunat ca să-mi auzi vocea și nici nu bănuiești cât de bine ai ales momentul, din nou

tu mi-ai zis la revedere și am înțeles. asta e, uneori pot atât de puțin, dar nu mă mai pot simți vinovat pentru asta

mi-ai spus sa nu mă aștept la îndrăgosteli, dar exista o regulă, o definiție sau o încadrare pentru asta?

m-ai mustrat că am uitat sa te anunț că nu mai plec la mare, că-mi trimiteai cadoul 🙂

iar tu mi-ai spus că ai pierdut iubirea, dar ai câștigat liniștea. și m-am gândit că greșești, că astea două ar trebui să fie egale, apoi ți-am dat dreptate, apoi am băut vin împreună si totul a devenit același lucru.

truth is, everybody is going to hurt you; you just gotta find the ones worth suffering for (bob marley)


top gun praf

nu am mania etichetelor, emulgatorilor și a gumei guar, dar în seara asta, în timp ce savuram cornet cu înghețată cu aromă de vanilie, sirop cu aromă de ciocolată, decorată cu bucăți de migdale și pralină, mai pe scurt top gun vanilla, am aruncat o privire pe etichetă și nu m-am putut abține să nu citesc cu voce tare tot pomelnicul de ingrediente, mai ales că deasupra logo-ului nestelé scrie e bine de știut. deși voit exhaustiva, cu procente și tot restul (de exemplu pralina e 4% din total, cornetul 10,5% iar glazura 9%), eticheta lasă niște urme de întrebare, nu numai de nuci.

astfel, dacă înghețata se cheamă înghetată cu aromă de vanilie e clar că nu e cu vanilie, ci doar cu aromă. dar ce conține aroma? că înghețata e facută din lapte praf degresat nu m-a surprins, dar ce înseamnă lapte praf degresat reconstituit? reconstituit din ce? nu e mai simplu și mai sănătos să adaugi doar apă cu zahăr, fără să mai reconstitui laptele praf? ca să fie puzzle-ul mai complex, se mai adaugă zer praf. care o fi mai sănătos: zerul din praf sau laptele praf reconstituit? poate că praful de gălbenuș de ou, inclus o virgulă mai încolo (oare ce au facut cu albușul, l-au lasat așa bleg și lichid și nefolositor? numai prafurile nu vă mai satură, huo!). trec peste caragenan, gumă carruba, gumă guar și mono și digliceridele acizilor grași, deja clasice in literatura mencinicopschiană. ajung la sirop, care nu e de ciocolată, ci cu aromă de ciocolată, aromă care are doar 10 % cacao pudră, restul apă (în sfârșit ceva îndoit de la mama natură), zahăr, eternele arome și…sare. cornetul pare cel mai din bucătăria bunicii, are făină, slava domnului, însă nu-mi amintesc ca bunica să fi pus și aici sare. sare se găsește și în următorul component, glazura de cacao – vorba aia: dacă o tâmpenie se repetă, devine regulă. pralina 4 % e cea mai naturală, dacă trecem peste guma arabică: conține 25 % alune și chiar lapte praf integral (adică nereconstituit, bănuiesc). dar la final, avertismentul sănătos că produsul poate conține urme de varietăți de nuci m-a liniștit: niște oameni chiar nu se pot bucura de acest deliciu pentru că sunt alergici la blestematele de nuci, care nu pot fi înlocuite cu arome ori prafuri sau reconstituite din aceste prafuri cu care ar putea fi înlocuite. nimic nu e desăvârșit, nici măcar în alimentația mutantă.